O, dacă-aș fi o lumânare numai,
Să mă consum treptat
De la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi – ce fericire! –
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
“Ce fără cap este fata aceasta!”,
Eu aș fi uitat totul
Și nimic n-aș mai căuta să-nțeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Și n-aș mai iubi,
Și n-aș mai urî,
Și nici o suferință nu m-ar atinge,
Și lumea ar spune:
“Ce fără inimă este fata aceasta!”,
Și așa mai departe.
Și apoi n-aș mai avea nici o dorință,
Și nici o patimă,
Și sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Și mi-ar mai rămâne numai genunchii uscați,
Tremurători cu demnitate sau îngenunchiați,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima liniște,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...