„- Frumosul meu câine, bunul meu câine, scumpul meu cățeluș, apropie-te și vino să miroși un minunat parfum cumpărat de la cel mai bun negustor de parfumuri din oraș.”
Și câinele, dând din coadă, ceea ce, cred, la aceste biete viețuitoare, e semnul corespunzător al râsului și surâsului, se apropie și își pune curios nasul umed pe flaconul destupat; apoi, dându-se dintr-odată cu spaimă îndărăt, latră la mine ca o învinuire.
„- Ah! câine ticălos, dacă ți-aș fi dat un pachet de scârnăvii, l-ai fi mirosit cu deliciu și poate l-ai fi și înfulecat. Astfel, tu însuți, nevrednic tovarăș al tristei mele vieți, te asemeni cu publicul, căruia niciodată nu trebuie să-i dăruiești parfumuri gingașe ce-l scot din sărite, ci murdării alese cu grijă.”