Te-nnăbușai în pâcla încinsei atmosfere,
O!tu,noian de lavă ce-aveai să fii pământul;
Făptura nu sunase din trâmbiți de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul...

Ce surdă clocotire,ce-nceată așteptare
Sub aburii roșiatici,sub aburii de fier,
Când înspre noi tărâmuri vroiai o revărsare,
Când,oprimat de umbră,tu presițeai un cer!

Dar se desprinse vălul,și-o boltă-ndepărtată
din zâmbetu-i albastru desfășură spre tine;
O clipă-a fost... și totuși,sclipirea ei curată
te-a înfrățit de-a pururi cu sferele senine.

De-atunci,spre-o altă lume fluida-ți formă tinde...
Cu slava-ntrevăzută un dor fără de sațiu
Ar vrea să te-mpreune... și ca s-o poți cuprinde,
Tentacule lichide îți adâncești în spațiu.