Mi-i tot mai greu de mine.Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deșartă.
Tristeța mă pătrunde până'n fund
Și sufletul cu trupul meu se ceartă.


Nu știu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părțile cu silă,
Zvârl viitorul repede'n trecut
Și râd, așa, ca să nu-mi plâng de milă.


Întreb de mine iarba de pe dâmb
Și frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit și strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.


Iau dimineață proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunții.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoțând din fluier, într'o crâșmă, munții.


Vâr mâna'n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese și mai goală.
Întreb de mine despre noima mea,
Cu ochii'n balta nopților de smoală.


Sunt osândit la viață? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnați ăn tău,
Citesc menirea mea adevărată.


Ca să nu fug mi-i nesfârșirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Și pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.