Uneori aud că afară plouă mocnit,
Ca un tăciune ascuns sub cenușă care
Așteaptă neliniștit să i se alăture o pulpă
De lemn uscat în care să se întindă
Cum un val din alt val pe mare.

Și mă ridic de pe scaun chemat
De sunetul ploii ce îl aud în fereastră.

Îmi imaginez că voi vedea afară strada udă
Ca pe o rufă spălată ce așteaptă soarele
Care să îi confere din forma zăludă
Un gol curat plin de înserare.

Asfaltul uscat, nemișcat, ca o mască
Cu ochii lui goi nici nu se uită la mine.

Doarme din sine în sine de-a lungul ferestrei
Ca un praf care s-a întins peste ruine.

Privirea mea aude în loc să privească
Nașterea stropilor de ploaie ca pe picături.

Și, precum lumina din lumânări care ca pe niște zori
Pe altare din ceară în sine pe sine se întrupează,
Mă întorc și iar mă așez pe scaun.

Pe drum, afară, ploaia nici nu s-a aprins.
Fereastra însăși este un muc stins.