Într-un sipet e un pumnal.
A fost lucrat la Toledo, la sfârșitul veacului trecut; Luis
Melian Lafinur i l-a dat tatălui meu, care l-a adus din Uruguay;
Evaristo Carriego l-a ținut cândva în mână.
Cei care-l văd trebuie să se joace câtva timp cu el; se vede că
de mult îl căutau; mâna se grăbește să strângă plăselele care-o
așteptau; lama ascultătoare și tăioasă joacă precis în teacă.
Altceva dorește pumnalul.
E mai mult decât o structură alcătuită din metale; oamenii
l-au conceput și l-au făcut cu un scop foarte precis; într-un fel
este veșnic, pumnalul cu care azi-noapte a fost ucis un om în
Tacuarembó e același cu pumnalele cu care a fost omorât Cezar.
Vrea să ucidă, vrea să verse neapărat sânge.
Într-un sertar de la un scrin, printre ciorne și scrisori, pumnalul
își visează visul simplu de tigru, iar mâna se-nfioară când
îl strânge, fiindcă metalul prinde viață, metalul care-l presimte
la fiecare atingere pe ucigașul pentru care l-au făurit oamenii.
Uneori mi se face milă. Atâta duritate, atâta credință, o trufie
atât de impasibilă și nevinovată, iar anii trec, fără rost.

traducere - Andrei Ionescu