De ce, când seara ușa o închid,
Îmi vine-n minte cu uimire veche
Gravură c-un tătar care vânează
Călare lupul fioros din stepă?
Se zvârcolește fiara ne-ncetat.
O țintuiește omul cu privirea.
O planșă-mi dăruiește amintirea
Dintr-un volum ce-n grai străin e scris.
Sunt ani destui de când n-am mai văzut-o.
Mă înspăimântă-adesea amintirea.
În ale ei cotloane și palate
(Ne-a spus-o Augustin) atâtea sunt
Îngrămădite. Iad și rai deolaltă.
De-ajuns e pentru cel dintâi o zi,
Cu tot ce-n ea de obicei cuprinde,
Ori visul cel urât al nopții tale.
Pentru al doilea, este de-ajuns
Iubirea celor ce iubesc, răcoarea
Izvorului ce potolește setea,
A minții iscusință sclipitoare,
Ori abanosu-ntotdeauna neted
Ori aurul – sub raza lunii – din Vergiliu.


traducere - Andrei Ionescu