Când noaptea mi se lasă pe pleoapă,
Ursită zilei de-astăzi de-a apus,
Vuind mă fură vremea ca o apă
Și-o iau pe firul sângelui în sus.
Mijesc din umbră stepe nesfârșite
Nechează-n vântul zorilor un mânz.
Scad focuri. Corturi cad. Se zbat copite.
Deodată soarele pe suliți, dârz!
Deodată-n mine tot vârtejul stepii,
Tot dorul meu în vântul ei răpit!
Vultanul, când l-au deșteptat sirepii,
Din ierburi cu-aripi aprigi a zbucnit.
Strunindu-mi murgu-n loc, rămas cu palmă
Deasupra ochilor; îi văd urcând
În soare aripa de foc, de-a valma
Cu sufletu-mi năvalnic și nenfrânt.
Și-n urma lor, când i-am pierdut în zare,
Un chiot am zvârlit așa păgân,
Că peste țări și veacuri tot îmi pare
Că îmi aud năprasnicul stăpân.