Se mai închide-un prag, o ferăstruie,
un vechi portal împrourat de soare,
prin care pașii cutezau să zboare,
cum flăcările cântecelor suie.

O ușă geme, zilnic, sub zăvoare,
se stinge, zilnic, altă cărăruie
și nici o cheie rea nu mai descuie
cămara unde paloșul meu moare.

Din ce în ce pornesc tot mai alene,
ca să n-ating Bagdadul și nici Lhassa.
Din ce în ce tot mai puține mrene

de aur strâng în somnul meu cu plasa,
și tot mai rar, cu-o lacrimă pe gene,
coboară din rădvan Cenușăreasa.