De șapte ori am răsucit în broască
o cheie grea și-am tras obloane groase,
să zacă-ntre strivite chiparoase
orice surâs și frunte îngerească.

Și ca sub zale reci și somnoroase
am înfundat în uscăciuni de iască
tot clocotul zbătut să izbucnească
și-năbușit cu pufuri și mătase...

Dar, uneori, din veștede petale,
un râs de prunc mai spulberă cenușa
și-un chip, suav răsare printre zale.

Iar, alteori, mușcând turbat cătușa,
un uriaș ce-n mine dă târcoale
ar vrea să spargă ivărul și ușa.