Brusc pășește-nvăluită-n vânt,
clară în lumină, ca pierdută,
iar odaia-n urmă-i nevăzută,
umple ușa, ca un fir răsfrânt,

cum pe margini se prelinge-abia
raza de camee-ntunecată;
și tu crezi că seară nu era
până n-a ieșit să pună-ndată

iar ceva din ea pe balustradă,
mâinile, un fulg să fie vrând:
ca spre cerul caselor în rând,
smulsă dintre lucruri, să purceadă.



Traducere Mihail Nemeș