Câteodată trec ceasuri și zile în șir,
Făr-a scoate din gură-mi cuvânt.
Lângă țărm, stropii verzi îi mai gust, și mă mir
Că sărați ca și lacrima sunt.
Dar din ce primăveri îmi făcură popas,
Numai una în mine-a rămas.
Era noapte și cald. Mirosea a dezgheț,
Eu ieșisem cu luna să schimb
O privire. Deodată, sub pini, un drumeț
Mă-ntrebă în afară de timp:
„Cea pe care o caut de când m-am născut,
Pretutindeni pe unde-am trecut,
Pentru care mă bucur și plâng nu ești tu?”
I-am răspuns călătorului: „Nu”.
Dar, o clipă, pe chipu-i o stea tremurând,
Eu întinsu-i-am mâinile blând…
Iar pe deget străinul îmi puse-un inel,
Să mă apăr de patimi cu el,
Și din țara în care cândva-l voi găsi
Patru semne-osebite-mi numi:
Marea, golful rotund, pe faleză-un far,
Negreșit însă-un câmp de pelin…
Și cu asta povestea-mi sfârșească-se dar,
Eu v-am spus adevărul. Amin!

Sevastopol - 1916



Traducere Medeleine Fortunescu