Socul plin de fructe; tihnit sălășluia copilăria
în peștera albastră. Peste cărarea de odinioară
unde iarba sălbatecă fâșâie acum ruginie
se reculege rămurișul tăcut; vuirea frunzișului

asemenea apei albastre, când zvonește în stâncă.
Dulce-i tânguirea mierlei. Un cioban urmează-n muțenie
Soarele care se rostogolește de pe colina întomnată.

O clipită albastră nu mai e decât suflet.
La marginea pădurii se ivește o sălbăticiune sperioasă. Și pașnic
Dorm în adânc bătrânele clopote și cătunele negre.

Mai smerit cunoști tu tâlcul anilor negri,
și toamnă în camere pustii;
Și-n albăstrimea sfântă mereu răsună pași de lumină.

Domol vibrează o fereastră deschisă; până la lacrimi
Te-nduioșează priveliștea cimitirului părăginit de pe colină,
Amintire a legendelor ascultate; și totuși, sufletul uneori
se luminează
Când cugetă la oameni voioși și la zile primăvăratice
în umbră de aur


Traducere Petre Stoica