Când cineva visează cai atunci bătrânul locatar de jos
Își face ceaiul de dimineață.
Visează și el căluți mici, de munte, urcând la Domnul
Cu desagele pline.
Poate că nu e drept să se întâmple așa,
Și, poate, că asemenea căluți de munte nu mai există de mult.
Mai bine să dăm de mâncare păianjenului în formă de cruce
Păienjeniței și fetiței ei,
Așa, ca unor bolnavi în saloane.
Așa începe o istorioară veche,
Pe care mi-a povestit-o odată capel-maistru.
Aveam o piatră galbenă, spunea,
Pe care o priveam până seara târziu,
Când se stingeau toate luminile casei.
Și acum mai am piatra aceea,
Cu care păienjenița mi-a luat mințile
Dar abia dacă pot să-mi amintesc de povestea domnului capel-maistru,
O istorioară veche,
Și nici un cuvânt despre căluții aceia de munte,
Urcând la Domnul,
Ca să-i mulțumească pentru tot,
Așa cum numai Domnul poate să spună.