Noaptea umblam prin stele ziua de-asemenea
mă-nveșniceam cu visul pe tron de împărat
credeam că tot ce zboară e bun și de mâncat...
Dar lumânarea clipei în mine scăpăta

cu pâlpâiri firave... pe când - cu gânduri șui -
nu pridideam să vămui grădinile-n vecini...
Azi bântuit de smârcuri și-nnobilat de spini
măsor cu umbra drumul prin țara nimănui

Și cât de largă viața la naștere era !...
Ce strâmtă pare astăzi... cu pragul "la soroc"
unde cântarul Noimei dansează... ca pe foc
precum nesăbuința nevârstnică dansa...

Și cum n-aș vrea întoarse la început de drum
cărările pierdute !?... și ce n-aș da să pot
lumea s-o iau cum este - cu ale ei cu tot -
în Întrebarea Vieții - cu mintea de acum