Smerenia mea aș vrea să fac o danie,
Să dau întreaga mea agonisire,
Să se zidească nouă mănăstire,
În sufletul umbrit de pocanie.

Ducând în mâini prinosul de iubire,
Să bată gândurile-n ea metanie,
Și-nlăcrămată ca o spovedanie,
Să cânte-n strană blânda stihuire.

Învăluite-n rase de tăcere,
Simțirile monahi cuminți să fie,
Nevoitori cu post și cu veghere,
Și neștiuți de nimeni în chilie.
Din flori de bucurie și durere
Să lege Domnului cunună vie.