Viața câteodată îmi pare o paiață
Cu buzele făcute și văruită față
Ce vrând prea mult să râdă, se strâmbă dureros,
Cu clopoței în mână și hainele pe dos,
Jucând schimonosită, chemând fără-ncetare :
Veniți ! Nu e durere ! Veniți! Nu-i întristare!

Priviți-mi gura roșe ca florile de mac
Și clopoțeii-aceștia ce sună după plac !
Vedeți-mi haina ruptă din roșii curcubeie
Și-n ochi a veseliei demonică scânteie.

Și-n buzunar am aur, cofeturi, jucării,
Veniți toți flămânziții ... femei, moșnegi, copii,
Vă dau la toți! – și râde cu văruită față,
Se năpustește valul țipând, și unii-nhață
Un vârf de panglicuță tivit cu clopoței,
Dar ea, paiață crudă, bătându-și joc de ei,
Fâșii în fugă-și rupe din haina ei de lână
Lăsând la fiecare o zdreanță roșe-n mână.