Nu-și amintește să fi plâns,
Simțindu-și inima cum bate...
Și mâini de dor înflăcărate
Nici un amant nu i le-a strâns.

Și nici părerile de rău
Sau vorba dulce, ruptă-n șoapte,
N-a turburat în nici o noapte
Tăcerea sufletului său.

Azi neaua vremii-i ninge-n păr,
Și-n ochi cu lacrime deșarte
Ce lacom soarbe dintr-o carte
Ispititorul adevăr!

Și melancolica bătrână
Ce nu știuse să trăiască,
Ar vrea-nainte să citească,
Dar cartea-i tremură în mână.

Își vede viața, an cu an,
Și-adânc suspin din pieptu-i scoate:
Ar fi iubit și dânsa, poate,
Ca eroina din roman!