Moartea, crinul ce se-nalță
Pe morminte-abia săpate...
Stea ce râde matinală
Bătrâneții-mpovărate.

Poarta cerului și-a păcii...
Drum ce-n taina-i o să poarte,
Spre câmpiile veciei,
Umbra sufletelor moarte.

Babel sumbru ce atrage
Toate neamurile-ntr-însul,
Și pe toți ce-i înspăimântă
Remușcările sau plânsul.

Lac de umbră și uitare,
Coasă rece-a tinereții,
Mare-n care se revarsă
Toate râurile vieții!

Ia această carne, moarte!
Lacrimi, visuri și argilă,
Și prefă-o în țărână
Fără formă, dar fertilă.

Pierde-o-n totul tău himeric!
Și sub tremurul de astre
Din nimicu-i fă să crească
Visul florilor albastre.