Coboară seara peste câmpuri
Cu ceața ei de toamnă. Mie
Îmi clocotesc în minte gânduri
De umbră și melancolie.

Cu ochii umezi, de la muncă,
Spre sat vin boii în cirezi.
Ce searbădă și goală-i viața,
Ce van e visu-n care crezi!

Ce de mai zbuciume și ură,
Ce chin, ce lupte fărde rost!
Dar într-o clipă moartea ninge
Uitare peste tot ce-a fost.

Nimic din tot n-o să rămână,
Din gând, din visul tău gigant...
Ce-ai plăsmuit a fost țărână,
Părere, umbră și neant!

Și tu, fantomă de o clipă,
Privind la lună, stele, cer,
Te-nalță-n ura ta și țipă
Blestemul celor care pier!

Dar pe când sufletul meu geme
În prada groaznicei torturi,
Senină, noaptea se așterne
Pe deal, pe câmpuri și păduri!

Iar taina stelelor te-mbie
La gânduri pașnice și clare;
Și-ncet, încet îți schimbă ura
În umilită adorare.

Și-adânc pătruns de sfânta lege
Ce-aprinde aștri-n golul boltei,
De-odată sufletu-nțelege
Deșertăciunile revoltei.

Și trist, dar liniștit, ascultă,
Setos de vraja mângâierii,
Cum cade dulce peste câmpuri
Armoniosul imn al serii...