Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sânt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschiși, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Și ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viața dormitează germinând,
Și o simt în jur, universală,
Într-o nesfârșită oboseală
Și-n absența ultimului gând.

Și rămân și eu uitat de toate
Și de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.