I
Ca sarea lacrimilor prunciei – apa-i clară -,
asalt spre soare-albeața femeilor, ca neamuri
trupești; mătasea, multă și de crini puri, din flamuri
sub ziduri apărate cîndva de vreo fecioară;

joc de heruvi; - Nu…brațe de iarbă, negre, grele,
moi mai ales, își mișcă gîrla de aur. Sumbra
Ea, Ceru-albastru-avîndu-l drept baldachinu-i, umbra
Colinei și a bolții o cheamă drept perdele.

II

Ah, ochiul umed, limpezi, clăbucii-afară-și scoate !
Cu nesfîrșit, pal aur culcușuri apa-și umple.
Verzi rochii de fetițe, decolorate, suple,
fac sălcile, din care sar păsări ne’nfrînate.

Mai pură ca un glben, gălbuie pleoapă caldă
calcea – o conjugală credință, ah, Soție ! –
în promt amiaz, din terna-i oglindă, gelozie
în cer gri de căldură roz scumpa Sferă-naltă.

III

Doamna se ține dreaptă in pajiștea vecină,
unde urzeala muncii tot ninge; cu umbrella
în mînă; sieși mîndră prea mult; strivind umbela;
copii citindu-și cartea-n roșcată marochină

pe iarba înflorită ! Vai, El, așa de parcă,
cu miile, albi îngeri dispar pe drum deodată,
coboară după munte ! Ea, neagră, rece toată,
după plecarea bruscă-a bărbatului aleargă !

IV

Regret de brațe dese și tinerești de iarbă !
Aur în sfînta matcă,-n aprilie, de lune !
Pe maluri, șantiere uitate, pradă-anume
serilor de august care fac putregai să fiarbă !

Sub metereze plîngă ea azi făr’ de nădejde !
de sus doar pentru briză-I a plopilor suflare.
Apoi, opacă, blata gri, fără de izvoare :
în barca-i nemișcată-un bătrîn, dragor, trudește.

V

Acestui ochi de apă ursuz, eu, jucărie,
o, luntre nemișcată ! o, braț prea scurt ! nici una
din flori nu pot culege : gălbui-inoportuna
sau cea albastră,-amică cu apa cenușie !

Ah, pulbere de sălcii, de-arìpă scuturată !
Ah, roze de rogozuri, de-atîta vreme roase !
Ah, luntrea-mi pururi fixă; și-n fundul apei joase
și fără țărmi tras lanțul – spre care mîl tot cată ?