Voi n-ați fost cu noi în celule
să stiți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu stiți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuse la glezne.

Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
strapunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ați dus povara durerilor sfinte
spre slava și binele țării.

In cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieții.

Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârție osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.

Voi nu stiți în crunta-nchisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se-nchid în zăvoare,
și-n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde învinsul.

Ați stat la ospețe-ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici mila de noi și nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă și nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Așa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obrajii ca pământul de vineți,
gustam din osândă și spaima.

Când porțile sparge-se-or toate
și morții vor prinde să urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărâmate,
voi nu stiți ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-ați fost cu noi în celule.