A fost odată în basm, în baladă
o fată mică de cer și zăpadă...
și-un tată trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tâmpla de cântec brumată.
Au fost odată un tată și-o fată,
și fata scria cu litere mari, încete...
iar tata venea seara,-n buzunar
cu portocale și comete
și le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fată cu slove domoale -
și-un tată cu stele și portocale.
A fost odată... a fost odată...
Fetița a rămas departe-n povești,
cu mâini de icoană curată,
cu ochii ei prea mari, prea cerești;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată,
de-o sută, de-o mie de ori;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spânzurat de-o mie de sfori...
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori... de-o mie de ori...

Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la școală,
dar seara, când plouă mărunt
și frunza tremură goală,
din fundul temniței, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adânc, de sub beznă grozavă,
din smoală, din lună,
peste munți și păduri de otravă,
peste cetăți și genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
și se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i străfiartă
pe ulița moartă.
Și-ntreabă și plânge,
din poartă în poartă,
din ușă în ușă
și din cenușă în cenușă:
- Unde-i fetița de-atunci?
Unde-i tăticul de-atunci?
Și-ntrebarea cumplită
se face muget de stânci
și catapeteasmă trăsnită
și cutremur și dinamită.

- Sparge-te, lacăte!
- Zidule, pleacă-te!
- Temniță, crapă-te!
Acolo, departe-povești,
o fată mică de școală
cu obrazul lipit de ferești,
cu ochii ei prea mari, prea cerești
așteaptă o stea și-o portocală
și se roagă să plece puhoiul,
să vină acasă strigoiul.