Mi-am înfipt călcâiele în stânci.

Ca să-mi arate cât mai mulți din aștrii bolții
Pământul își apleacă munții-n calea mea
ca o cămilă umerii pleșuvi.

Oriunde-aș merge
prin mulțime
încărcat de visuri, care duc spre mare -
pașii mei tainici... sunt așa de tăcuți,
că nu-i aude nimeni împrejur, -
dar pașii mei tăcuți sunt așa de tainici,
că se-aud până-ntr-al șaptelea cer.

Eu sunt profetul; fantoma vremii nu m-atinge.

Pe unde-am venit aici?
- Pe calea laptelui?...

Un vânt aprins de goana prin deșert mi-azvârle
nisip în ochi,
lăcuste-n plete -
și nările pustiului mi-adie-n drum
miresme de smochin.

Inimă,
de ce suspini?

Străbat deșertul gol prin mărăcini -
și-mi număr urmele lăsate
printre stele,
printre spini.