I

HAFIS

La început - se știe - stele aveau pe cer
cărările cu stîngăcie trase la-ntîmplare:
din arcuirea zveltă a sprîncenei tale
a-nvățat odată Luna
să-și arcuiască drumul ei pe boltă
- peste mare.


II

PSALMISTUL

Cînd treci fără sandale pe sub tei
porumbii adormiți pe streșini ciuruite
se trezesc, crezînd
că pașii tăi, mărunții, sînt semințe azvîrlite
de-o mînă bună pentru ei.


III

ANACREON

În vițe roșii strugurii par sînii goi
ai toamnei, care se dezbracă rînd pe rînd
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
și stoarce-i,
stoarce-i bulgărilor de pămînt
în gură - ca să-ți văd mînuțele
de dărnicie tremurînd
și degetele umede de must.


IV

MISTICUL

Trupul tău și sufletul, înaltul, îți sunt
ca doi frați gemeni: se-aseamănă așa de mult că
nu știi cînd e unul, cînd e altul.
Eu nu-ți cunosc la chipu-i numai sufletul.
De cîte ori îți întîlnesc din întîmplare trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc și cred că-i - sufletul.