Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare
este – să vezi. Să vezi că o noimă-ncepută
nu se-mplinește, că sfântul, preexistentul tipar
după care prin ani ești ținut să-ți croiești obrazul și calea
în mâni ți se sfarmă. Să vezi
cum legenda ce ființă a prins se oprește curmată
la drum-jumătate.

Mire-se nimeni că-n văile sublunare adast ca Orfeu,
ca un alt Orfeu încercat într-alt chip, sfâșiat de accese
de cântec, azi ca și mâne dezamăgit
că stâncile pe care le-a pus în mișcare
refuză-a-l strivi, precum dat îi fusese.

Ce greu rămâne și cât de-anevoie te-ndemni
norul să-l mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist.
Îl porți deasupră-ți și-l tragi după tine
dintr-o stradă într-alta fără de rost
și din poartă în poartă.