Uite, domnul meu, a început Cântăreața Cheală
să vorbească în somn,
tu crezi că
albul e mov, că verdele-i roz, că luna
aleargă nebună după fluturi, că bivolul
sparge
în coarne
lacrima vântului.

–Uite, domnul meu,
eu am călcat rufele ieri
și m-am gândit la tot ce-ai spus tu, amuzându-mă.
Poate ți se întâmplă să visezi când vorbești dacă
totuși susții că vântul
țipă ca un copil lăcrimând, că
scoicile au învățat marea
să urce pe razele soarelui în cer, tăcut; că
bufnița mediteză, nu plânge, când îi moare un pui.-
Legile fizicii sunt bune și clare
pentru visătorul
ce numai prin sinucidere
își închide hotarele.

Cântăreața Cheală cred că pentru o vreme n-a mai vorbit.

Priveam liniștit, admirându-i trupul
tot mai adânc
despărțit de pământ.

Ce coarne de vis
pare să aibă bivolul nopții
mi s-a părut că spun
când tocmai
Cântăreața Cheală visând a spus
că
bivolul nopții a luat din nou lacrima
vântului
spărgând-o încet
de pământ.

Ascultă…
iar a venit vântul,
îi șoptea îndrăgostitul
iubitei
care ascundea în gând asfințitul. Odată

mi s-a părut că vântul e o
lacrimă
pe care un taur zburând
o rostogolește
spre marginea spațiului.