La Nürnberg, în vechiul castel,
Stăteam rezemat de-o fereastră,
Privind cum se-mbracă sub el
Orașul în negură-albastră.

Și purpur plutea în fâșii
Prin negura vânătă-a serii,
Pe uliți străvechi și pustii
Robite de vraja tăcerii.

Și cum rămăsesem visând,
Un clopot începe să sune
Așa de duios și de blând
De parcă o rugă ar spune...

El sună, și alte-i răspund
Cântând ca argintul de clare,
Și-odată s-aude, din fund,
Și clopotul domului mare!

Și valuri de-adânci armonii
Plutesc în fantastice zboruri,
Părând că sunt sute și mii
De îngeri ce murmură-n coruri...

Dar eu, ca furat de un val,
Pierdut în concertul haotic,
Mă văd într-o sală de bal,
O sală-n mărețul stil gotic.
Și albă ca albul din crin,

Ca umbra din umbră ușoară,
De mine s-apropie lin
O falnică, blondă fecioară.
Eu stau și de-abia mai respir,

Cuprins de-o sfială stângace,
Dar ochii ei mari de safir
Îmi spun că dorește să joace.
Și-ajunge doar brațul să-ntind,

Ea brațu-i pe umăr mi-așază,
Și stăm să pornim dănțuind...
Când muzica brusc încetează;
Cu pasul greoi, un străjer

Îmi tulbură singurătatea,
Iar glasul lui aspru: "Mein Herr
Îmi strigă — se-nchide cetatea!"