Zaremba și-a citit decretul de moarte, într-o noapte când a dat perdeaua visului într-o parte și a zărit undeva, pe jos, alăturea de scuipatul lui însângerat, degetul solemn al Domnului.
Ca un funcționar zelos - și ca și când n-ar fi fost vorba de el - drept în fața celui dătător de moarte, aștepta semnătura și execuția. De aceea a lăsat vântul iernii grele să-i piște carnea și nu a pus între iarnă și carnea lui, vestmântul, pe care l-a schimbat pe Lautréamont, Dessaignes, Aragon.
Și nici nu mai credea util să mai mănânce.
Figura lui părea o filigrană în pagina zilei. Trebuia să te uiți mult în zare ca să-l zărești.
A adiat pe lângă noi, cei vii, încă timid și nehotărât un timp fără contur - plat ca o foaie de cositor.
Dar avea un vis viu și o ambiție dreaptă. Scrisul, poezia, literatura. Pentru noi, convinși de perfecta inutilitate a acestei triste consolări - Zaremba era un îndemn.
A tipărit o revistă cu banii, care trebuia să-i schimbe în cornuri, pingele, cămăși.
În monotona lui tristețe, un număr nou era o izbândă care-l îmbujora. A trecut peste ultima lui izbândă.
Zaremba și-a lipit capul de văzduh și de fantoma lui Vache și s-a topit de nevăzut nicăieri.