"Și nu sînt oare scriitorii ― "poeții", s-a spus ― singurii care știu să țină în mînă acest ustensil(cuvantul-n.n)? Numai că spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii le¬gendari ai unei comunități, care o dată cu soluția dispun și de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sînt salvatori neputincioși: forța de a deschide un drum nu e însoțită și de aceea de a-i pune pe ceilalți pe acest drum. "Ceilalți" vor muri rătăciți pe cărări laterale și deturnați de la vocația verbului(...).
Există, așadar, o categorie de oameni care ajung să spună lucruri despre care îndeobște se spune că "nu încap în cuvinte". Ei le spun pentru ceilalți sau le spun pentru că nu pot să nu le spună, pornind întotdeauna de la iluzia că spusele lor vor ajunge la ceilalți, îi vor atinge și îi vor schimba. Cuvintele lor "spun totul", ele sînt magnifice, forța lor este enormă, adevărurile rostite acolo și splendoarea ros¬tirii lor ne taie respirația.
Și totuși, aceste cuvinte rostite în beneficiul tutu¬ror și care "ar face pînă și pietrele să plîngă" nu ajung decît la o infimă parte dintre noi și chiar și atunci cel mai adesea sub forma ornamentului cul¬tural, a citatului, a paradei, a discuției de salon, a etalării unor "lecturi" etc. Mîna aceea de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor, care sînt "patetici" pînă la Dumnezeu ― ceea ce înseam¬nă că suferă și suportă pentru toți ceilalți sau care îi ajută pe toți ceilalți să înțeleagă ceea ce ei suferă și suportă ― trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți, și mor îmbălsămați între coperțile pro¬priilor cărți, în splendoarea cavourilor care sînt bi¬bliotecile. Cu cît un lucru este spus mai bine, mai apăsat, mai convingător, cu cît atinge mai mult fon¬dul lucrurilor, cu atît ― odată recunoscut ca atare și clasat ― lipsa lui de audiență este mai mare."
(Liiceanu Gabriel, Usa interzisa,pp. 35-36).